All posts by andreifurnica888

Joc singur

Rațiune

Singurătatea se trăiește. Însă nu ești niciodată cu adevărat singur. Singurătatea cea mai apropiată este aceea a ta cu tine. Și nu încerc să îți vorbesc acum despre acea voce răstită a conștiinței, de acea parte din tine care „știe ea mai bine” și care te tot ceartă când greșești. Ești tu cu tine într-o situație poate ceva mai apropiată unui joc de șah. Albul deschide, iar mai apoi mută și negrul. Iar atenția ta este acolo, pe fiecare mișcare. Și joci corect, fără să ai vreun favorit. Cu fiecare mutare, cu fiecare schimbare începi să vezi totul din nou, poate chiar într-un nou început. Dar cu siguranță lumina cade altfel căci este o cu totul altă situație. Eu cel de azi nu sunt nimic din cel care a fost ieri, cel puțin așa ar trebui să fie dacă e să respect jocul. Iar schimbarea, mutarea, s-a produs deja. Albul mută și câștigă. Și așa va fi. Așa este construit jocul. Dar așa va fi numai în condițiile în care întreaga ta atenție a fost acolo. Numai atunci când ai jucat corect și pentru tine și pentru tine. Și ce tot spun aici? Poate că ai și tu undeva o cutie prăfuită ce ascunde în ea regi, regine și destui nebuni. Fiecare situație este cu totul și cu totul alta. Jucătorii profesioniști gândesc câteva mutări înainte. Tot așa și eu îmi pot face planuri, pot proiecta, dar pentru ca albul să câștige am nevoie de întreaga mea atenție pe mutarea de acum. Situațiile se pot apropia mai mult sau mai puțin de ceea ce poate că ți-ai imaginat, însă detaliile vor fi întotdeauna altele. Numai prezența mea în joc îi dă o șansă albului. Nu sunt nici bun, nu sunt nici rău, dar îmi este vital să joc la fel de corect atât cu albele cât și cu negrele.

Trăire

Sfoara mi-a tăiat deja palmele. Sunt un copil pe o plajă pustie. Eu și zmeul meu. Încă de dimineață mă chinui, mă chinui să îl fac să zboare. Apa mi-a intrat în cizme și mi-e frig, tare frig. Ce joc e ăsta? Unde e bucuria promisă? Dar mai încerc o dată. Alerg și mă împiedic. Zmeul meu însă, poate chiar printr-un miracol, a-nceput să zboare. Iar de acum alerg. Alerg și în stânga, alerg și în dreapta, alerg cât mă mai țin picioarele. O voce de părinte înțelept îmi șoptește: dacă te-ai decis că merită să zboare singurul lucru ce-ți rămâne de făcut e să alergi. Și alerg din nou, alerg acum cu pasiune și dăruire, alerg cât mă vor mai ține picioarele, iar mai apoi voi alerga cu sufletul, voi alerga cu inima. Trăirea e mai scurtă, mai simplă, mai directă. Iar cei care au înălțat zmee știu prea bine că la un moment dat te oprești și stai, odihnit și fericit, căci totul a devenit o simplă vânare de vânt.

Advertisements

Victorie cu orice preț

Îmi revin din dezolarea oarecum proverbială cât pentru a spune ceva: nu oricum, și în nici un caz cu orice preț. Mă încearcă uneori un soi de compătimire pentru cei pentru care fericirea este în altă parte, pentru cei pentru care bucuria este posibilă doar în acel moment al victoriei, al succesului deplin, al unei recunoașteri de orice fel: Da domle’, ești bun! Oameni extrem de concentrați în realizarea propriilor lor obiective. Atât de concentrați încât uită să se mai bucure, uită să mai trăiască, uită să se mai lase să fie. Revin însă la subiect cu o întrebare idioată dintr-o conversație reală de acum mai bine de un an:

– Dacă ar fi să alegi între succes și fericire, ce ai alege?

A urmat o pauză lungă iar apoi a venit răspunsul firesc: fericirea. Și chiar așa este. Un răspuns așteptat, dar singurul răspuns prin care poți fi omul meu, prietenul meu. Întotdeauna fericirea! Dar din păcate scriu și pentru cei care își caută succesul ca și cum și-ar fi rătăcit cheile prin casă. Victoria este cu oboseală. Cu oboseală și cu o oarecare sfârșeală. Senzorial ești cât se poate de deschis și de prezent. Totul vibrează în jurul tău. Sunt și artificii sunt și confetti. Dar te regăsești mai apoi ca pe un simplu cameraman pentru o reclamă la iaurt: încerci să păstrezi flash-uri de memorie pentru mai târziu. Cât de cremos, cât de gustos? E o bucurie seacă și poate chiar tâmpă: am ajuns și aici! Mi-aș putea spune chiar că sunt fericit. Cuvintele însă nu prea mai contează și trebuie și eu să admit că într-adevăr, poate, fericirea este în altă parte.

P.S.: John Wooden, unul dintre cei mai mari antrenori ai tuturor timpurilor și-a păstrat ca titlu de glorie faptul că niciodată nu le-a vorbit sportivilor săi despre victorie. Eu nu îmi pot permite un astfel de lux când încă n-am aflat prețul la iaurt.

Text simplu, cu maimuțe

Omul este singura maimuță preocupată să își afle sensul, rostul sau destinul. Oile nu sunt foarte interesate de subiect, ca dovadă că nici nu au scris prea mult pe această temă. Chiar și masculul alfa nu are astfel de dileme căci odată ce i-a tras-o lui omega a și restabilit mult dorita ordine și disciplină în haită. Nu prea avem ordine, armonia este de cele mai multe ori o iluzie, și încă rămânem să ne amăgim la braț cu înțelepții, cu cei care ni le-au dăruit. Disciplina? Să fie pentru slugi. Și din situația asta revin și mă întreb: care e sensul, care e rostul, pentru ce sunt eu aici? Sunt mulți dintre cei care și-au găsit soluția: au țeluri, idealuri, obiective. Priviți chiar din mai multe unghiuri sunt oamenii împliniți, oamenii realizați. Ce ai făcut tu până acum? Iar când este să răspunzi cinstit unei astfel de întrebări ajungi să îți dai seama că ești nevoit să răspunzi pentru tot ce a murit deja în tine. Am făcut o școală, și oricâte amintiri ai avea acolo tot nu te mai poți întoarce. Am făcut un copil, dar realitatea prezenta este cu totul alta decât atunci, atunci demult. Orice realizare este o încheiere, un final, o îngropăciune. Chiar și rândurile astea, odată încheiate vor rămâne așa, cu o viață a lor, nu îmi vor mai fi ale mele.

Câtă vreme realizările sunt în trecut lumea își păstrează armonia, și chiar și ordinea și sensul. Poate că așa trebuia să fie. Iar tot ceea ce am făcut, tot ceea ce a fost stau la temelia a ceea ce sunt eu acum. Nemernicia este cea a vânzătorilor de vise: cum să te realizezi în 7 pași, hai să fie în 10 pentru că sunt eu generos și îți dau voie chiar să te împiedici. Orice plasare a unor rețete de realizare în viitor… vei fi bogat, vei fi frumos, vei fi cum vrei tu să fi… rămâne o simplă iluzie. Voi face așa cum îmi spui tu, iar dacă nu-mi iese? Nu pot să vând viitorul, nu îmi aparține, nu ne aparține. Deși și eu visez. Poate că nu-i vreo realizare să fi vreun lup și nici o prea supusă oaie. Cred într-un sens al vieții mult mai simplu: răspunde-i. Răspunde vieții și provocărilor ei. Cu câte un răspuns pentru fiecare întrebare. Curaj!

Către cer!

Oamenii nu sunt nici prea buni, nici foarte răi. Ai grijă însă cui vei oferi un astfel de adevăr total lipsit de strălucire. Coboară în întunericul închisorilor și vei găsi bunătatea. Urcă în raiul bisericesc și vei găsi. Trebuie să o recunosc dar încă nu am întâlnit pe cineva care să nu-și dorească să fie bun și drept, frumos dacă se poate. Iar suferința li se adaugă cu fiecare nou eșec. O viață minunată este ceea ce orice părinte își dorește pentru copilul sau. Ai mei sunt premianți, iar notele de 7 sau de 8 sunt doar pentru copiii vecinilor. Construim în excepțional. Atât pentru noi, ba chiar mai rău, îi mai forțăm și pe alții: să fi cel mai bun! Și cum aș putea să fac asta când nu s-a inventat încă vreun concurs. Care i-ar fi probele și ce-ar rămâne de pierdut? World’s Most Generous Person! Dar să lăsăm imaginația să se joace. Ai câștigat! Începând de astăzi ești cea mai generoasă persoană din Univers. Ai participat însă cu biletul prietenului tău, cel care a crezut în tine. Și uite așa ajungi și tu să recunoști că încurcate-s căile Domnului! Dar te dezmeticești repede și încerci să revi cu picioarele pe pământ. Vom refuza din principiu orișice concurs! Destul de extrem, dar fie și așa. Și să căutăm și schimbarea, cea care să îmi împlinească efortul de dezolare personală:

– Ești și prost, ești și urât!

Să îți arunce cineva în față o astfel de replică și oricât de tolerant ai fi nu o vei putea considera altfel decât ca pe o simplă răutate. Sunt din nou conciliant și îmi zic: Fie! Îmi accept situația și cu fiecare pas încep și mă ridic. E cea mai minunată eliberare care mi s-ar fi putut dărui. Decât să caut pete în Soare, parcă e mai sănătos să pășesc. Către cer!

Cuvântul „câine” nu mușcă!

Am întâlnit oameni cărora le e frică chiar și de cuvântul frică. Sunt însă mai răbdător din fire și nu mă grăbesc cu răspunsul oarecum clasic:

– Cuvântul „câine” nu mușcă!

Și măcar dacă ar fi o simplă problemă de semantică. Cei care nu acceptă frica, cei care se feresc fie și să îi pomenească numele sunt în fapt într-o zonă de negare a propriilor trăiri. Sunt dintre cei care se construiesc prin imagine, prin cum ar trebui ei să apară în ochii celorlalți, uitând oarecum să mai fie ei. Sunt oamenii perfecți, cei dincolo de temerile și spaimele lumești. Aparent sunt zâmbitori și fericiți, și uneori chiar mi-aș dori ca ei să fie cei care știu mai bine, cei care au pătruns tainele de nepătruns ale sufletului. Dezolare personală. Am construit acest portret cât încă mai este posibil să mai îndrept ceva. O îndreptare a atenției, o oarecare focalizare. Frica este întotdeauna cea care ne face să fim atenți, ne focalizează privirea, ne centrează trăirea și chiar ne dă chiar posibilitatea de a înfrunta lumea. Pentru o astfel de înfruntare este nevoie însă și de curaj, dar curajul se naște tocmai din mrejele fricii. Curajul nu este posibil în absența fricii. Desigur, el este cel care ne va trece pe puntea șubredă ce ne desparte de o situație de nesuportat, de neîndurat. Dar am nevoie de frică ca născătoare a curajului și ca expresie în definirea oricărei situații în care ajung să îmi spun – Așa nu se mai poate! Frica lipsită de curaj poate că mă va ține o vreme în loc, dar nu suntem într-atât de puternici pentru a rezista unei suferințe de neîndurat. Vom găsi alte punți, alte poduri, mult mai solide, acolo unde încercarea noastră nu va fi poate la fel de mult încercată. Dar cu ce preț? Cu prețul de a nu afla niciodată cât de curajos aș fi putut să fiu.